citesc in…stele!

Azi zambesc!
Te văd acum din nou, aşa cum erai acum un an. Fericită. Ochii îţi zâmbesc, iar nasul tău se strâmbă din ce în ce mai rar. Nu mai eşti copil şi mâinile ţi se strâng în păr uneori, în timp ce corpul tău mic e încolăcit în jurul unei perne. Toate astea îmi sună a demult. A fire lungi de păr, a corzi rupte de chitară, a piese care râman pe veci în suflete de copilă, a zâmbete de “ eu nu ştiu ce vreau. Eu vreau marea cu sarea. “ . Ne-am schimbat. Am fost altceva. Şi acum parcă suntem iar ce am fost. Dar asta nu mai contează. Lasăm în urmă tot răul şi-l aruncăm in mare. Astăzi e ziua în care tu zâmbeşti. Iar. Trăieşte-ţi fericirea picătură cu picătură, iubeşte-o, şi îngrijeste-o. Nu tremura. Păşeşte cu încredere. Schimbă îndoiala cu hotărârea şi lasă fericirea să curgă în paharul gol. Lasă trecutul să se ducă unde vrea el şi miroase parfumul cu care acum eşti obişnuită. Mergi încet şi fără să te uiţi în jos. Nu mergi pe sârmă şi nici nu ai prăpastie sub picioare. Zâmbeşte la lucruri mari şi râzi din tot sufletul la lucruri mici. Fa-ţi vânt în mâini şi sari. De data asta nu mai ai ce să păţeşti. Păstrează-ţi râsul şi avântul, cântă din când în când la clapele sufletului tău şi crede. Ţi s-a oferit lumea la picioare, accept-o şi las-o să fie a ta!

Azi…

Sunt trista. Azi, ma simt singura. Azi, ma simt abandonata. Azi, m-am abandonat. Azi vreau sa plang pe umarul cuiva. Vreau sa fiu stransa in brate. Azi ma simt un copil ratacit, un copil pierdut in aglomeratia vietii. Azi am dat armura jos. Azi sunt Eu: singura. Azi ma privesc de sus, incercand sa ma inteleg. Azi ma intreb daca m-am inteles vreodata. Azi nimanui nu-i pasa. Azi o sa fie furtuna, la fel ca in trupul meu. Azi tremur. Azi sunt vulnerabila. Azi regret. Azi as vrea sa iubesc. Azi ma iubeste linistea.Urasc linistea. Azi vreau galagie. Azi vreau tinerete. Azi nu mai exista. Azi au trecut anii. Azi sunt intr-un film, unul plictisitor. Un film comercial.
Azi vreau sa stau in ploaie. Azi vreau sa ma contopesc cu furtuna si cu vantul. Azi as vrea sa plec. Azi vreau sa tip. Vreau sa dau totul afara. Azi, ramane doar o alta zi de „azi” care am mai trait-o. Nu se schimba nimic. Azi nu am nici macar incotro sa tip. Azi nu am pe cine lua in brate. Azi o sa-mi imbratisez alter ego-ul. Azi mi-a fost dor de el. Azi nu vreau sa-ti fie mila. Nici macar azi, nu cersesc nimic. Azi nu vreau sa-ti para rau. Azi nu vreau compatimire. Pana si azi, vreau sa par puternica. Azi par. Azi zic doar ce simt. Azi imi tine „azi” companie. Cate zile de „azi” o sa mai fie?

te caut mereu.

„Spune-mi iubire. Spune-mi tot ce doresti, spune-mi unde te-ai pierdut. Iti dau tot. Arunc lumina mea spre tine. Ma vezi? Ma auzi? Ma gasesti? Intre atatia straini care ratacesc fara scop, ma gasesti? Spune-mi unde, cand si cum…iti dau tot. Alerg iubire in calea ta, alerg cu spaima de a te pierde. Iti dau si suflul meu puternic pentru acei pasi greoi care te aduc mai aproape.”

S-a ascuns de lume. Sta inconjurata de un amalgam de ganduri si sentimente, furii, agitatii si intrebari. Ii este teama ca a alergat atat de mult incat s-a ratacit…a alergat ea sau s-a oprit el? De unde are ea atat de multa nesiguranta? Teama de a nu fi de ajuns este coplesitoare. Pune la indoiala tot ce stie, tot ce crede. Peretii par sa se darame peste ea, sunt ganduri atat de multe si greoaie care ii apasa pe suflet. Lumea ei pare atat de ciobita, incat nu mai vede nimic cu claritate. Nu-si mai gaseste drumul…nu-l gaseste sau nu-l mai recunoaste. Cat de usor s-a pierdut in propria ei lume…prea usor…cand abia simtea ca isi gaseste locul. Dar fragilitatea fiecarui moment a fost revelata sub teama ei. De ce nu se aduna? Rememoreaza cuvinte, conversatii, clipe, priviri si gesturi…nu se mai increde in ea. Daca ce a simtit a fost doar ce si-a dorit? Ar fi trebuit sa fie mai atenta, dar nu a vrut sa inteleaga. Ar fi fost impotriva firii ei. Cum s-ar fi putut bucura cu entuziasmul unui copil daca ar fi fost precauta? Si ce daca a fost naiva si s-a aruncat in vraja unei povesti? Crede in poveste cu sufletul, cu entuziasm, orbeste, irational, fara precautii si fara prea multe ganduri. Dar cand povestea se loveste de realitate…o realitate pe care ea nu vrea sa o accepte complet, atunci e cel mai greu. Sa inteleaga ca toate gandurile ei raman fara ecou, sa simta partea intunecata, distanta cu care nu se impaca si cuvinte care nu se mai intorc la ea. E atat de greu sa impace partea ei idealista, iubitoare si usor naiva cu realitatea de care se tot loveste. Inima ii bate cu putere. Ar vrea sa spuna ceva, dar nu stie exact ce, nici cum, nici daca ar trebui. Sau poate asteapta mai intai un gest…un semn…orice care sa ii distruga toate gandurile. Dar cat asteapta…cu cat trece mai mult timp cu atat devine o confirmare apasatoare a realitatii pe care nu stie cat o mai poate nega. Cine rupe tacerea?

Grav.

E noapte. Picurii de ploaie cad fara avertisment si isi gasesc refugiul pe trupul meu, formand o mantie care-mi imbata simturile si ma trezeste. Mana mi se ridica lenesa si pipaie pamantul rece de sub mine care ma impietreste si parca imi e frica sa ma ridic..Imi fac curaj si imi deschid domol ochii inlacrimati, rosii si umflati si vad doar felinare distruse a caror lumina nu izbuteste a penetra cerul negru ,fara stele, asemenea ochilor unui demon care isi pazeste proprietatea. Incerc sa deslusesc ce se intampla in jurul meu..aud doar zgomotul ploii si latratul cainilor care imi trimite senzatii intunecate trupului… Imi mai umplu odata plamanii cu aer, imi trezesc trupul si incerc sa ma ridic. Imi privesc mainile si descopar cu groaza cum un lichid de culoarea vinului isi face loc rapid printre tesuturile mele , inconjurand catusele care imi imobilizeaza bratele. Senzatia de groaza se accentueaza si incerc sa tip, sa urlu dupa ajutor, dar buzele imi sunt petcetluite. Incerc sa-mi pastrez mintea limpede, sa le impun ochilor sa gaseasca o cale de a evada, dar respiratia mi se accentueaza, panica imi cuprinde trupul si vad doar zambetul crud al intunericului care isi deschide larg bratele spre a ma cuprinde intr-o imbratisare. Mintea imi devine incapabila de a mai percepe realitatea, picioarele incep sa o ia la fuga, strapungand asfaltul rece si umed. Si fug, fug ca sa scap, fug ca sa devin independenta, dar nu mai pot…Trupul nu mai vrea. Ma prabusesc in spatele unei cladiri intunecate , ma simt mai in siguranta.. Imi aduc genunchii la piept si simt cum bataile inimii mi se accentueaza, aerul refuza sa imi mai oxigeneze corpul si mi-e frig..Incep sa plang. Imi ating ochii si vad cum lacrimile trecutului imi invadeaza intimitatea.
Un zgomot ma trezeste din starea de reverie. Vad cum strada se umple de persoane cu suflet fals, urat, marionete de piatra sculptate neglijent , dar cu un zambet perfect , sec. Si-mi plang durerea cu un tipat mut si cu cat disperarea-mi creste, cu atat zambetul ipocrit se mareste.
Dintr-o data..liniste. Ai aparut tu. Mi-ai auzit tipatul. Mi-ai sters lacrima si mi-ai spus sa zambesc pentru ca totul e o iluzie creata de propria-mi minte , prizoniera in lumea regretelor , a complexelor si a temerilor .Mi-ai spus ca oricat de dens e intunericul, mereu va fi o scanteie de lumina care il va putea strapunge. Mi-ai spus ca o sa ma tii in siguranta si mi-ai adunat cu grija ramasitele inimii mele de pe pamantul ud. Iti multumesc. M-ai facut sa zambesc. Eu nu pot avea grija de ea ..m-am decis sa ti-o daruiesc.
Tine-o la tine. Ai grija de ea. Din cand in cand , seara, sarut-o de noapte buna, spune-i ca o iubesti..vei observa cum bataile ei vor fi din ce in ce mai dese..ii va placea. In basmul macabru din care face parte, accepta sa fii tu eroul ei . Te rog, fii fericit, zambeste-i si ea va invata sa zambeasca dupa tine, pentru tine. Nu o lasa sa se sfarame, nu o lasa sa i se faca dor de tine…o va durea. Pune-o intr-un buzunar sa o ai mereu cu tine. Daca vrei sa fii sigur ca te va iubi, pune-o mai bine langa a ta. Asa vei fi sigur ca vei avea grija de ea !

Cauta-ma tu…

Te-as cauta printre picaturile de ploaie… te-as cauta acolo unde picaturile se unesc… te-as cauta in ploaie fara sa ma opresc, fara sa obosesc… te-as cauta in ploaie, indragostita fiind de tine… Te-as cauta atunci cand ploua si cerul se uneste cu marea. Te-as cauta atunci cand ploaia s-ar opri si lumea ar admira curcubeul.
E trist ca nu putem uita. E trist cand ploua si nu gasim ce cautam printre picaturile de ploaie. Bine, eu nu te gasesc nici cand e soare, dar m-am obisnuit sa te tot caut, sa tot numar pasii facuti fara tine si sa tot sper ca am sa te regasesc intr-o zi. Poate intr-o zi cu ploaie, poate intr-o zi cu soare. Poate intr-o zi cu nori pe cer sau poate tocmai cand curcubeul va colora cerul sufletului meu.
Ma intreb daca ploaia asta de primavara va putea spala toate gandurile mele murdare, daca imi va strivi oasele sau daca ma va reimprospata…
Nu te gasesc, dar stau si te caut in ploaia rece!!
In linistea casei mele se aud doar picaturile care imi bat la geam chemandu-ma sa te caut printre ele. Nu prea reusesc sa inteleg eu la ce foloseste linistea asta pe care o declanseaza ploaia. De parca ar face bine cuiva sa asculte trista poveste a picaturilor de ploaie care ma cheama sa te caut pe tine. Mie mi se pare ca toata lumea tace atunci cand ploua. Nimeni nu spune nimic si atunci cand o fac – vorbesc soptit. Va e frica de ploaie? Asta nu e liniste, nu e pace… E doar zgomotul trist al picaturilor de ploaie, e zgomot pe care ar trebui sa il ingropam adanc sub o alta ploaie, dar de rasete!!!
Nu mi-a placut niciodata sa te caut, mai ales pe ploaie. Mi se schimba culoarea ochilor, mirosul pielii si sufletul imi moare cand ploua si nu te gasesc. Oare ploaia te-a transformat in noroi? Si te-a imprastiat pe pantalonii celor care alearga grabiti prin ploaie fara sa ma ocoleasca?!
Plang sub ploaia de ganduri murdare de primavara, ploaie care imi ingreuneaza cautarile…
As vrea sa ma gasesti tu, sa ma iei in brate si sa ma aperi de ploaie. Sa ma incalzesti, pentru ca voi fi rece de mult – de cand te tot caut prin ploaie… Sa radem in ploaie ca sa acoperim zgomotul trist al picaturilor de ploaie cu iubirea din rasetele noastre.
Dar tu, pesemne, te-ai transformat in noroi de la atata ploaie si acum zaci inconstient pe pantalonii oamenilor care se impiedica de mine in timp ce te caut prin ploaie…
Cum sa fac daca e asa? De ce ploua iar?

One perfect moment. One smile

“ Viata mea nu are niciun scop, nicio directie si totusi sunt fericita. Nu-mi dau seama, ce nu fac bine ? “

 

Cred ca propozitia aceasta imi caracterizeaza cel mai bine starea. Sunt om, dar EU nu plang .. imi traiesc viata. EU nu zbor..EU visez. EU nu sunt fericita doar de 2 ori pe luna , sunt fericita pentru ca am invatat sa ma bucur de orice lucru marunt, in orice clipa. Fericire e cand toata tacerea de peste zi se transforma intr-un cantec si zambesti..zambesti din suflet , zambesti cu inima ! Fericirea e acel ceva care te face sa zambesti fara niciun motiv anume .Fericire e cand murmurul placerii te acapareaza, parfumul pielii te imbata , inima iti bate mai tare. Fericire e cand te trezesti dimineata si soarele iti inunda camera si zambesti..e soare si in suflet. Fericire e cand iubesti . Fericirea se citeste in ochi , in zambet , in privire..Fericirea o simti. Fericirea se invata. Cel care a experimentat durerea stie sa pretuiasca fericirea.Trebuie sa inveti sa mori ca sa simti fericirea renasterii.

Fericire e cand cerul nu mai e limita . Tu ai puterea sa te trezesti dimineata si sa spui “Azi o sa fiu fericita”. Si cand ma refer la fericire , nu ma refer la cea indusa de bani, lucruri materiale , mancare. Ma refer la sentimentul “fericire”. Ma refer la ceva profund. Ceva care nu dispare atunci cand realitatea te loveste dur, ceva ce ramane in interior, intr-un loc in care nu exista furie sau suparare , intr-un loc in care durerea e un sentiment tabu , ceva care te ridica si iti da puterea sa zambesti si sa imparti fericirea.
E primavara acum . Norii au descoperit cerul, soarele se arata…azi ploua. Si ce-I ? Sunt fericita. Soarele eu mi-l aduc in viata mea. Iubeste , iubeste-te pe tine si atunci o sa-ti dai seama de fericire …

Femeia.

O femeie puternica nu se naste asa, ci devine. Cand viata o loveste , ea reuseste sa se ridice. Cand e supusa sa faca un pas in spate , ea incearca din rasputeri sa faca doua in fata . Si reuseste. O femeie puternica stie ca prietenia e sfanta , dar nu depinde de nimeni.
Are sufletul fragil, plin de cicatrici. Isi va darui inima oricui crede ea ca merita , desi s-ar putea sa si-o recupereze in bucati. Dar puterea ei consta in faptul ca e dispusa sa riste din nou , doar pentru a mai simti macar pentru cateva clipe fericirea.
Nu este perfecta. Ea isi poarta defectele cu mandrie , ca pe un accesoriu. Nu incearca sa le mascheze . Te face sa vezi doar frumusetea din ele .
Puterea nu vine odata cu fericirea . O femeie puternica nu poate fi in fiecare moment al vietii sale la fel de curajoasa. In momentele de agonie , puterea vine dinlauntrul ei . Nu isi poarta durerea precum o cruce , o percepe ca fiind un sentiment inevitabil.
Stie ca in drumul vietii va avea de trecut de ziduri imposibile. Dar pentru ea , nimic nu e imposibil. Stie ca coliziunea e inevitabila , dar paseste gratios cu capul sus si desi se loveste dur , nu plange . Asteapta . Stie ca timpul ii e cel mai bun aliat , ca el e leacul la orice durere si ca ii va vindeca chiar si cele mai adanci rani. Apoi va plange , la fel de mult cat ar rade pentru ca nu ii este frica sa-si arate sentimentele.
O femeie puternica stie sa se bucure de lucrurile simple. Frumusetea lor consta din efemeritatea de care dau dovada. Stie ca atunci cand simte primul miros de primavara sa opreasca putin timpul si sa inspire adanc , sa-si imprime parfumul florilor in memorie . Cand apare prima raza de soare , se opreste si ii absoarbe putin din caldura si lumina . Astfel , isi pastreaza intr-un colt al sufletului toate amintiriile care ii starnesc un zambet pe fata pentru ca mai apoi , cand intunericul isi face loc in viata ei , sa aiba de ce sa se agate , sa abia pentru ce a mai respira in fiecare secunda.
Are vise , teluri , idealuri . Si are un plan pentru fiecare . Desi poate in mintea ei lucrurile sunt total dezorganizate , reuseste cu fiecare propozitie sa te intimideze . Face si ea greseli. Dar invata din ele. Daca nu , incearca , din nou si din nou. Pentru ea nu exista imposibil , doar greu de atins.
Acest tip de femeie poseda un mister aparte. Radiaza prin simplitate , gesturi , stil vestimentar. Nu o vei cunoaste niciodata intru-totul .Cu fiecare lacrima si fiecare raset isi graveaza pe piele propria poveste . Va fi suficient de desteapta pentru a nu impartasi chiar si cele mai ascunse ganduri ale sale , dar indeajuns de deschisa pentru a te face sa vrei sa o asculti din nou si din nou.
We all have the strength in us. It`s our decision to use it or not.

One way ticket.


Eu am bilet dus catre fericire.. intro zi .. vii cu mine ? Luam primul tren si mergem si vom stii cand vom ajunge la destinatie, propriul meu colt de paradis pierdut. Poate voi vrea sa raman pe unele peroane .. in acele momente strange-ma de mana si voi stii ca totul va fi bine . Drumul e lung si plin de ispite , dar va fi mult mai usor cand ma gandesc ca voi fi cu tine . Pentru ca in 2 totul e mult mai usor. Si vom stii cand vom ajunge .. pentru ca va fi liniste . Pentru ca vom intra intr-o noua dimensiune .. si noi vom controla timpul . Si asa vrea ca acea zi sa se prelungeasca la nesfarsit. Vom fi intr-un vis pentru totdeauna. Vor fi doar zgomote surde de respiratii greoaie si de saruturi surde. Vom fi doar noi, mai vii ca niciodata . Vom fugi catre schimbare , catre nou. Vom fugi de umbrele din trecut , de obstacole , lasam in urma amintiri si ne vom crea altele noi.

Si ziua aceea e atat de aproape si totusi atat de departe. Dar intro zi .. hai , vii cu mine ?

 

 

[franturi de sentimente]

[„De ce plingi?
– Pentru ca sint femeie ! – raspunde mamica.
– Nu inteleg … – zice micutul.
Mamica il imbratiseaza si spune :
– Si n-ai sa intelegi niciodata …

Mai tirziu, copilul isi intreaba tatal :
– De ce plinge mamica ?
– Nu stiu nici eu ! Toate femeile pling fara motiv ! – a fost tot ce i-a putut spune taticul.

Devenit adult, il intreaba pe Dumnezeu :
– Doamne, de ce pling femeile asa de usor ?
– Cind am facut femeia, ea trebuia sa fie o fiinta deosebita. I-am facut umerii destul de puternici ca sa poarte pe ei toata greutatea acestei lumi si destul de moi ca sa fie confortabili. I-am dat forta de a da viata si cea de a accepta respingerea cu care o trateaza adesea proprii copii. Forta de a avea grija de familie in pofida bolilor si oboselii. I-am dat sensibilitatea de a-si iubi copiii cu o dragoste neconditionata, chiar si atunci cind ei o ranesc cumplit. I-am dat forta care-i permite sa continue cind toata lumea abandoneaza. I-am dat forta de a-si suporta barbatul in caderile sale si de a-i ramine alaturi cu aceeasi tarie. Si, in fine, i-am dat lacrimi sa plinga atunci cind simte nevoia. Vezi, fiule, frumusetea unei femei nu sta in vesmintele pe care le poarta, nici in chipul ei, nici in coafura. Frumusetea unei femei sta in ochii ei. Aceasta e poarta catre inima ei – locul unde se adaposteste dragostea. Si adesea lacrimile ei sint cele prin care poti sa-i zaresti inima”]

[fragment]

Zâmbește-mi…și ia-mă în brațe..!
Înfioară-mă și lasă-mă să privesc spre stele..Învelește-mă cu o pătură țesută din adierile primaverile și întinde-te lângă mine. Păstrează liniștea și vorbește-mi prin priviri, ia-mă de mână și promite-mi că mâine va fi o zi mai bună.

Hai să ne punem o dorință!!
Ce ți-ai putea dori?
Eu îmi doresc să mă trezesc lângă un lac de munte,în spatele meu sa fie un pisc,în dreapta o pădure,iar în stânga chipul tău. Hai să ne oglindim în lac..îmi văd reflexia, tu ți-o poți vedea pe a ta?
Îmi văd curcubeul, tu-l mai poți vedea? Sunt îmbrăcată în culoarea mea preferată..fericirea.A ta care este?

Care mai poate fi când ai uitat să mai zâmbești?
Mai bine lasă în urmă ce a fost…uită de oamenii care te-au rănit.Nu-ți fie teamă să le arăți cine ești cu adevărat! Unii pot înțelege greșit, dar frumusețea vine din tine. Nu te pierde în mulțime! Nu rămâne o umbră fără culoare…un suflet purtat de o adiere. Tot vântul poate fi al tău, dacă știi în ce direcție bate.

Și hai.. zâmbește-mi odată!

Azi zambesc!

ImagineSi viata s-a schimbat… Maturitatea a batut la usa… Acum trebuie sa-mi pastrez sufletul si reactile de copil doar pentru mine… Acum nu mai pot visa asa cum o faceam pana ieri… Trebuie sa devin responsabila si sa arat ca ma pot descurca in orice situatie… Acum nu mai sunt eu cea care are expectante de la oameni, acum oamenii sunt cei care asteapta atatea lucruri de la mine… Inca ma simt copil, inca iubesc lucruri imposibile, inca visez… Si totusi, trebuie sa zambesc si sa-mi pun ratiunea la contributie, acum sunt eu cea care trebuie sa se modeleze, cea care trebuie sa renunte la libertate, la oamenii pe care ii iubesc… Acum sunt eu cea care nu mai crede in povesti de iubire sau in promisiuni, acum sunt eu cea care trebuie sa zambeasca amar, acum sunt eu cea care pleaca si se indeparteaza de tot ce iubeste mai mult… Acum sunt eu cea care a luat decizii gresite doar din dorinta de a pleca departe, acum sunt eu cea care nu mai iubeste cu inima, ci cu ratiunea… Si simt ca ma doare, simt ca as vrea sa alerg in noapte spre lucruri care-mi sunt interzise, simt ca as vrea sa mai simt niste buze pentru ultima data, simt ca as mai vrea sa aud o promisiune falsa de iubire… Acum ma doare, si lacrimi se revarsa pe fata, si zambete fade amutesc pe fata palida… Am inceput sa slabesc, sa ma simt obosita… Ma cufund in carti doar pentru a uita ca exista oameni, doar pentru a uita ca nu mai sunt iubita…

Sunt lucruri ce se contureaza, suferinte ce se pierd in van, lacrimi ce cad fara oprire… Inca iubesc o fantasma a zilelor de ieri, inca imi doresc sa pot  zambi cand o faceam in prezenta lui, inca imi doresc sa-l simt al meu, inca mai vreau sa fie langa mine, inca mai vreau ca cineva sa ma incurajeze atunci cand lume mea se destrama… Acum nu-mi mai ramane decat sa inghit si sa sper, sa visez ca pe aleea sufletului candva trecutul va pasi usor, ma va lua in brate si–mi va reda increderea de a iubi din nou…

Si amagirile se duc in van, asternuturile albe ma invaluie in timp ce lacrimile se scurg, durerea pare a prinde contur  si nu mai pot si nici nu vreau sa zambesc…  Azi ma pierd din nou printre strazile vechi, azi vreau din nou sa uit ca am iubit sau ca ai existat in viata mea… Azi vreau sa alerg din nou ca un copil in noapte, azi vreau din nou sa-mi strang plusurile in brate si sa zambesc, azi vreau sa uit atatea lucruri, vreau doar sa fiu copil si sa zambesc… Nu vreau sa-mi accept indatoririle de maine, nu vreau sa-mi ascund visele intr-o  camera si sa ma prefac ca sunt fericita, nu vreau sa mai spun ca sunt bine atunci cand simt ca innebunesc, nu mai vreau sa fiu altcineva atunci cand inima mea simte ca trebuie sa actioneze altfel… Nu mai vreau sa spun ca pot inca visa, ca sunt fericita cand de fapt nu mai simt nimic…

Si atatea sentimente triste dau culoare unei vietii ce ar trebui sa fie colorate, amintiri se lovesc de peretii albii, lacrimi isi spun cuvantul si totul nu e decat o singuratate ciudata la care noi, oamenii sau mai bine zis eu copilul trebuie sa zambesc…Eu copilul fara vina trebuie sa accept realitatea, trebuie sa suport consecintele imaturitatii unui alt copil  ce s-a jucat cu viata, cu sentimentele oameniilor… Si totusi nu condamn pe nimeni, nu mai cer explicatii nimanui, pentru ca nu mai vreau sa stiu nimic, pentru ca nu mai vreau sa ascult minciuni si nici promisiuni aruncate in van… Si totul a luat sfarsit doar pentru a lasa loc maturitatii sa patrunda… Si ar trebui sa zambesc ca am reusit, ar trebui sa fiu multumita de realizarile mele de pana acum, de faptul ca m-am transformat din copilul imatur intr-o femeie care se presupune ca stie ce vrea de la viata, care are tot ce-si doreste doar pentru ea… De astazi sunt altcineva, dar totusi sufletul mi-e acelasi, visele nu s-au schimbat, iar singuratatea inca apasa… Zambesc amar si mai inchid o pagina a vietii, las lacrimi sa se rostogoleasca si incerc sa-mi gasesc un alt tel pentru ziua de maine… Asa, incet-incet, totul se transforma in pagini uitate ale vietii…