te caut mereu.

„Spune-mi iubire. Spune-mi tot ce doresti, spune-mi unde te-ai pierdut. Iti dau tot. Arunc lumina mea spre tine. Ma vezi? Ma auzi? Ma gasesti? Intre atatia straini care ratacesc fara scop, ma gasesti? Spune-mi unde, cand si cum…iti dau tot. Alerg iubire in calea ta, alerg cu spaima de a te pierde. Iti dau si suflul meu puternic pentru acei pasi greoi care te aduc mai aproape.”

S-a ascuns de lume. Sta inconjurata de un amalgam de ganduri si sentimente, furii, agitatii si intrebari. Ii este teama ca a alergat atat de mult incat s-a ratacit…a alergat ea sau s-a oprit el? De unde are ea atat de multa nesiguranta? Teama de a nu fi de ajuns este coplesitoare. Pune la indoiala tot ce stie, tot ce crede. Peretii par sa se darame peste ea, sunt ganduri atat de multe si greoaie care ii apasa pe suflet. Lumea ei pare atat de ciobita, incat nu mai vede nimic cu claritate. Nu-si mai gaseste drumul…nu-l gaseste sau nu-l mai recunoaste. Cat de usor s-a pierdut in propria ei lume…prea usor…cand abia simtea ca isi gaseste locul. Dar fragilitatea fiecarui moment a fost revelata sub teama ei. De ce nu se aduna? Rememoreaza cuvinte, conversatii, clipe, priviri si gesturi…nu se mai increde in ea. Daca ce a simtit a fost doar ce si-a dorit? Ar fi trebuit sa fie mai atenta, dar nu a vrut sa inteleaga. Ar fi fost impotriva firii ei. Cum s-ar fi putut bucura cu entuziasmul unui copil daca ar fi fost precauta? Si ce daca a fost naiva si s-a aruncat in vraja unei povesti? Crede in poveste cu sufletul, cu entuziasm, orbeste, irational, fara precautii si fara prea multe ganduri. Dar cand povestea se loveste de realitate…o realitate pe care ea nu vrea sa o accepte complet, atunci e cel mai greu. Sa inteleaga ca toate gandurile ei raman fara ecou, sa simta partea intunecata, distanta cu care nu se impaca si cuvinte care nu se mai intorc la ea. E atat de greu sa impace partea ei idealista, iubitoare si usor naiva cu realitatea de care se tot loveste. Inima ii bate cu putere. Ar vrea sa spuna ceva, dar nu stie exact ce, nici cum, nici daca ar trebui. Sau poate asteapta mai intai un gest…un semn…orice care sa ii distruga toate gandurile. Dar cat asteapta…cu cat trece mai mult timp cu atat devine o confirmare apasatoare a realitatii pe care nu stie cat o mai poate nega. Cine rupe tacerea?

Grav.

E noapte. Picurii de ploaie cad fara avertisment si isi gasesc refugiul pe trupul meu, formand o mantie care-mi imbata simturile si ma trezeste. Mana mi se ridica lenesa si pipaie pamantul rece de sub mine care ma impietreste si parca imi e frica sa ma ridic..Imi fac curaj si imi deschid domol ochii inlacrimati, rosii si umflati si vad doar felinare distruse a caror lumina nu izbuteste a penetra cerul negru ,fara stele, asemenea ochilor unui demon care isi pazeste proprietatea. Incerc sa deslusesc ce se intampla in jurul meu..aud doar zgomotul ploii si latratul cainilor care imi trimite senzatii intunecate trupului… Imi mai umplu odata plamanii cu aer, imi trezesc trupul si incerc sa ma ridic. Imi privesc mainile si descopar cu groaza cum un lichid de culoarea vinului isi face loc rapid printre tesuturile mele , inconjurand catusele care imi imobilizeaza bratele. Senzatia de groaza se accentueaza si incerc sa tip, sa urlu dupa ajutor, dar buzele imi sunt petcetluite. Incerc sa-mi pastrez mintea limpede, sa le impun ochilor sa gaseasca o cale de a evada, dar respiratia mi se accentueaza, panica imi cuprinde trupul si vad doar zambetul crud al intunericului care isi deschide larg bratele spre a ma cuprinde intr-o imbratisare. Mintea imi devine incapabila de a mai percepe realitatea, picioarele incep sa o ia la fuga, strapungand asfaltul rece si umed. Si fug, fug ca sa scap, fug ca sa devin independenta, dar nu mai pot…Trupul nu mai vrea. Ma prabusesc in spatele unei cladiri intunecate , ma simt mai in siguranta.. Imi aduc genunchii la piept si simt cum bataile inimii mi se accentueaza, aerul refuza sa imi mai oxigeneze corpul si mi-e frig..Incep sa plang. Imi ating ochii si vad cum lacrimile trecutului imi invadeaza intimitatea.
Un zgomot ma trezeste din starea de reverie. Vad cum strada se umple de persoane cu suflet fals, urat, marionete de piatra sculptate neglijent , dar cu un zambet perfect , sec. Si-mi plang durerea cu un tipat mut si cu cat disperarea-mi creste, cu atat zambetul ipocrit se mareste.
Dintr-o data..liniste. Ai aparut tu. Mi-ai auzit tipatul. Mi-ai sters lacrima si mi-ai spus sa zambesc pentru ca totul e o iluzie creata de propria-mi minte , prizoniera in lumea regretelor , a complexelor si a temerilor .Mi-ai spus ca oricat de dens e intunericul, mereu va fi o scanteie de lumina care il va putea strapunge. Mi-ai spus ca o sa ma tii in siguranta si mi-ai adunat cu grija ramasitele inimii mele de pe pamantul ud. Iti multumesc. M-ai facut sa zambesc. Eu nu pot avea grija de ea ..m-am decis sa ti-o daruiesc.
Tine-o la tine. Ai grija de ea. Din cand in cand , seara, sarut-o de noapte buna, spune-i ca o iubesti..vei observa cum bataile ei vor fi din ce in ce mai dese..ii va placea. In basmul macabru din care face parte, accepta sa fii tu eroul ei . Te rog, fii fericit, zambeste-i si ea va invata sa zambeasca dupa tine, pentru tine. Nu o lasa sa se sfarame, nu o lasa sa i se faca dor de tine…o va durea. Pune-o intr-un buzunar sa o ai mereu cu tine. Daca vrei sa fii sigur ca te va iubi, pune-o mai bine langa a ta. Asa vei fi sigur ca vei avea grija de ea !