„Spune-mi iubire. Spune-mi tot ce doresti, spune-mi unde te-ai pierdut. Iti dau tot. Arunc lumina mea spre tine. Ma vezi? Ma auzi? Ma gasesti? Intre atatia straini care ratacesc fara scop, ma gasesti? Spune-mi unde, cand si cum…iti dau tot. Alerg iubire in calea ta, alerg cu spaima de a te pierde. Iti dau si suflul meu puternic pentru acei pasi greoi care te aduc mai aproape.”
S-a ascuns de lume. Sta inconjurata de un amalgam de ganduri si sentimente, furii, agitatii si intrebari. Ii este teama ca a alergat atat de mult incat s-a ratacit…a alergat ea sau s-a oprit el? De unde are ea atat de multa nesiguranta? Teama de a nu fi de ajuns este coplesitoare. Pune la indoiala tot ce stie, tot ce crede. Peretii par sa se darame peste ea, sunt ganduri atat de multe si greoaie care ii apasa pe suflet. Lumea ei pare atat de ciobita, incat nu mai vede nimic cu claritate. Nu-si mai gaseste drumul…nu-l gaseste sau nu-l mai recunoaste. Cat de usor s-a pierdut in propria ei lume…prea usor…cand abia simtea ca isi gaseste locul. Dar fragilitatea fiecarui moment a fost revelata sub teama ei. De ce nu se aduna? Rememoreaza cuvinte, conversatii, clipe, priviri si gesturi…nu se mai increde in ea. Daca ce a simtit a fost doar ce si-a dorit? Ar fi trebuit sa fie mai atenta, dar nu a vrut sa inteleaga. Ar fi fost impotriva firii ei. Cum s-ar fi putut bucura cu entuziasmul unui copil daca ar fi fost precauta? Si ce daca a fost naiva si s-a aruncat in vraja unei povesti? Crede in poveste cu sufletul, cu entuziasm, orbeste, irational, fara precautii si fara prea multe ganduri. Dar cand povestea se loveste de realitate…o realitate pe care ea nu vrea sa o accepte complet, atunci e cel mai greu. Sa inteleaga ca toate gandurile ei raman fara ecou, sa simta partea intunecata, distanta cu care nu se impaca si cuvinte care nu se mai intorc la ea. E atat de greu sa impace partea ei idealista, iubitoare si usor naiva cu realitatea de care se tot loveste. Inima ii bate cu putere. Ar vrea sa spuna ceva, dar nu stie exact ce, nici cum, nici daca ar trebui. Sau poate asteapta mai intai un gest…un semn…orice care sa ii distruga toate gandurile. Dar cat asteapta…cu cat trece mai mult timp cu atat devine o confirmare apasatoare a realitatii pe care nu stie cat o mai poate nega. Cine rupe tacerea?